Uneori, cele mai importante momente din viață trec atât de liniștit, încât nu le auzim — doar mai târziu ne dăm seama că ele au fost „ultima dată”. Iar atunci deja nu le mai putem întoarce.
Povestea
Ploua mărunt, aproape timid, iar ștergătoarele mașinii lui Adrian se mișcau monoton, ca un metronom. Era prins într-o coloană nesfârșită de faruri. În mod obișnuit, asta l-ar fi enervat, dar acum se gândea doar la dimineața care trecuse în grabă.
Mara, fetița lui de șase ani, încercase să-și lege șireturile. Picioarele ei mici tremurau de răbdare, dar nodul nu se lega cum trebuie. Adrian își aruncase privirea la ceas și, fără să vrea să pară dur, i-a spus tăios:
— Hai, Mara, mai repede… întârziem.
Fetița nici n-a protestat. Doar și-a tras piciorul spre el, lăsându-l să lege șireturile în locul ei. Apoi au ieșit pe ușă. Atât. Un moment mic, obișnuit.
Dar acum, în liniștea apăsătoare a ploii, Adrian vedea imaginea mult mai clar. Degetele ei stângace. Privirea ei în jos. Graba lui. Și felul în care nu și-a dat nici măcar două secunde să o încurajeze.
Oare câte astfel de momente trec pe lângă el? Și câte dintre ele sunt ultimele?
Seara, după serviciu, Adrian trecu pe la mama lui ca să-i lase medicamente. O găsi în bucătărie, aplecată peste telefon, încercând să mărească lumina ecranului.
— Mamă, pot să te ajut?
— Nu, nu… doar că nu mai văd tastele cum trebuie, spuse ea cu un zâmbet slab.
Era prima dată când o auzea vorbind despre asta. Până atunci, mama fusese mereu cea care știa, făcea, ținea minte tot. Acum, parcă un fir invizibil de timp o încolăcise încet.
În timp ce căuta o cană pentru ceai, ochii i-au căzut pe o cutie de carton veche, așezată într-un colț. O recunoscu dintr-o clipă.
— Cutia asta e de când eram eu mic?
— Da, răspunse mama, deschizând-o cu grijă. E plină de prostioarele tale. N-am aruncat nimic.
Înăuntru erau mănuși mărunțele, desene colorate stângaci, un bilet cu cerneală albastră: „Mamă, când vii să mă iei de la grădiniță?”
Adrian îl atingea cu buricele degetelor ca pe ceva fragil, de parcă hârtia ar fi putut să se destrame sub atingere.
— Mamă… îți amintești când m-ai dus ultima dată de la grădiniță?
Ea a ridicat din umeri, cu un suspin blând:
— Nu. Ultima dată nu o știe nimeni, dragul meu. Se întâmplă și gata.
Cuvintele ei au rămas agățate în aer.
Când s-a întors acasă, Mara încă nu dormea. Lampa ei de birou lumina un colț al camerei, unde ea colora de zor. Adrian s-a așezat lângă ea.
— Ce desenezi?
— Pe noi doi, spuse ea mândră, întorcând hârtia.
Erau desenați ținându-se de mână, cu soarele portocaliu deasupra. Simbolic, simplu, copilăresc. Și devastator de frumos.
Adrian o privi. Era atât de mică… iar timpul, atât de grăbit.
— Mara, despre dimineață… am fost cam repezit. Dar mâine, dacă vrei, încercăm iar să-ți legi șireturile singură. Eu o să aștept. Oricât trebuie.
Ea îl privi cu ochii mari, serioși:
— Promiți?
— Da. Promit.
Apoi el a așezat pătura peste ea, i-a stins lampa și a rămas câteva secunde în ușă, privind-o cum adoarme. Și a simțit ceva ce nu simțise de mult: recunoștință că ziua de mâine încă îi aparținea.
Pentru că poate, cândva, va pune pătura peste ea pentru ultima oară. O va conduce la școală pentru ultima oară. O va ține de mână pentru ultima oară.
Dar astăzi încă nu e acea zi.
Și asta schimbă totul.