Dan muncea mult. Prea mult. În fiecare zi se trezea înaintea răsăritului, bea cafeaua în grabă, fără să-i simtă gustul, și se arunca în traficul sufocant, cu mintea deja plină de liste, termene și telefoane de dat. La birou, mânca pe fugă, cu ochii lipiți de monitor, iar seara se întorcea acasă atât de obosit încât tot ce își dorea era să se prăbușească pe canapea și să lase lumea în urmă.
În tot acest timp, telefonul îi vibra adesea. Numele mamei lui apărea pe ecran, blând, calm, obișnuit.
Iar el răspundea aproape automat:
— Mamă, pot să te sun mai târziu? Sunt la muncă.
— Bine, dragul meu… te sun doar să văd dacă ești bine.
Dar „mai târziu” devenise o formă de amânare perpetuă. Una comodă. Una care îl scutea de vinovăție. Își spunea mereu că va compensa altă dată: când va fi mai puțin stres, când va termina proiectul, când va prinde câteva zile libere. Își promitea că o va vizita curând și că ea va înțelege. Mamele înțeleg mereu. Așa își repeta el, convins că are dreptate.
La începutul lui aprilie, a primit o delegație în orașul copilăriei lui. Acolo locuia mama, într-un apartament modest, curat, plin de flori în ghivece și fotografii de familie. Dan s-a gândit că e momentul perfect să treacă pe la ea. A cumpărat chiar și un pled moale, bleumarin, „ca să nu-i fie frig seara”.
Dar delegația s-a complicat: întâlniri peste întâlniri, ajustări de planuri, nopți târzii. Când a venit momentul plecării, Dan era atât de epuizat încât a decis că nu mai are forță să treacă pe la ea.
„Vin data viitoare. Oricum am drum aici des.”
A pornit mașina și a plecat.
Nici măcar nu s-a uitat spre strada pe care locuia mama lui.
O săptămână mai târziu, telefonul a sunat. Era vecina de la etajul mamei lui.
— Dănuț… îmi pare rău că te sun cu o veste proastă. Mama ta e la spital. A căzut… și se pare că era bolnavă de mai mult timp, dar n-a vrut să te îngrijoreze.
Lui Dan i s-a făcut rău.
Mintea lui s-a umplut brusc de toți anii de „nu acum”, de toate serile când mama îl aștepta lângă telefon, de toate vizitele promise și niciodată făcute.
În salonul rece al spitalului, mama părea mică și fragilă, mult mai bătrână decât o ținea el minte. Avea pe ea pledul bleumarin. L-a recunoscut imediat.
— Mamă… îmi pare atât de rău că n-am venit atunci…
Ea i-a zâmbit, cu un zâmbet slab, cald.
— Dragul meu… tu ai viața ta. Eu sunt bine. Acum ești aici — și asta îmi ajunge.
Dar Dan știa că nu era adevărat. Știa că ea avusese nevoie de el. Și că el fusese absent.
Mama a mai trăit o lună. În tot acest timp, Dan venea în fiecare zi: cu ceai, cu prăjituri, cu flori, cu povești. Stătea lângă ea, îi asculta amintirile, îi ținea mâna. Era pentru prima oară după ani când vorbeau cu adevărat.
Uneori, când ea dormea, Dan o privea și simțea cum îi înțeapă ceva în inimă: regretul pentru tot ce pierduse. Pentru toate după-amiezile în care ea îl așteptase cu masa pregătită, pentru toate telefoanele închise în grabă, pentru toți anii în care el crezuse că părinții sunt nemuritori.
Dar timpul nu merge înapoi.
Când mama a plecat, lumea lui s-a oprit pentru o clipă. În apartamentul ei, Dan a găsit o teanc de fotografii. Printre ele, una mai nouă, mototolită — o fotografie cu el, adolescent, cu zâmbet mare, fără griji. Pe spate scris cu stiloul:
„Fiul meu. Bucuria mea.”
A stat mult timp cu fotografia în mâini, incapabil să plângă, incapabil să vorbească. Simțea doar durere. Și o înțelegere amară:
Cât timp omul e lângă tine — ai ocazia să îi arăți.
După ce pleacă — rămâne doar tăcerea. Și regretul.
După aceea, Dan și-a schimbat viața fără să își propună cu adevărat. Îi vizita pe tata și pe sora lui mai des. Mergea la bunica din partea tatălui. Își suna prietenii, își făcea timp pentru oamenii pe care îi uitase. Începuse să spună „mulțumesc”, „te iubesc”, „îmi e dor”. Învățase că oamenii dragi nu sunt veșnici, nici garantat acolo mâine.
A înțeles că cea mai mare minciună pe care o spunem este:
„O fac altă dată.”
Pentru că „altă dată” poate să nu vină niciodată.