Dimineața coborî peste blocul gri ca o pătură rece. Vasile stătea la masă cu bonul de la supermarket în față. Hârtia era subțire, dar grea ca plumbul. Fiecare rând era o lovitură mică: lapte 9,50; ulei 15,20; pâine 6,80.
„Altădată luam dublu cu aceiași bani…”, gândi el, frecându-și tâmpla.
Elena turna ceaiul în două căni ciobite.
— „Iar au scumpit tot”, murmură el, fără s-o privească.
— „Știu”, răspunse ea, obosită. „Am fost și eu la farmacie. Siropul pentru David s-a dublat. Dar nu-i nimic, o să-i fac ceai de tei.”
Pe pervaz, un ghiveci cu busuioc ofilit. Pe frigider, o fotografie veche — ei doi, tineri, la mare, cu zâmbete sincere.
Vasile o privi lung. „Cum am ajuns de la nisipul fierbinte la betonul rece?”
David, fiul lor, apăru în prag cu ghiozdanul în spate.
— „Tată, mâine mergem la film cu clasa. Biletul e 25 de lei. Pot să merg?”
Vasile își mușcă buza. Avea exact 27 de lei în portofel.
— „Vedem, băiete. Mai vorbim diseară.”
Copilul încuviință fără să insiste. Învățase deja tăcerea — acel fel dureros de a nu cere.
După ce plecă, Elena spuse încet:
— „Nu mai pot, Vasile. Mă simt ca și cum ne scufundăm și eu țin copilul deasupra apei cu ultima suflare.”
El îi luă mâna.
— „N-o să ne scufundăm. O să mai muncesc. Undeva trebuie să fie loc și pentru noi.”
După lucru, Vasile coborî din autobuz și ocoli spre piața centrală. Un cunoscut, Petrică, avea nevoie de ajutor la descărcat lăzi. „Doar câteva ore”, spusese. Au fost opt.
Pe la zece seara, Vasile mergea acasă cu spatele amorțit, dar cu 80 de lei în buzunar și o pungă de mere pe jumătate stricate.
Când deschise ușa, David dormea deja. Pe masă, o farfurie acoperită — tocăniță reîncălzită.
Elena, în halatul ei vechi, îl privi cu blândețe.
— „Ți-am păstrat ceva de mâncare.”
— „Lasă. Mănânc mâine. Azi am adus și eu ceva.”
Puse merele pe masă ca pe un trofeu. Ea zâmbi. „Nici n-ai idee cât de mult înseamnă.”
Zilele treceau una după alta, toate la fel — muncă, oboseală, calcule, tăceri.
Uneori, seara, Vasile se oprea în fața ferestrei și privea luminile orașului. Îi păreau niște promisiuni false — clipiri de bogăție care nu-i aparțineau.
Într-o duminică, David veni acasă ud leoarcă, dar fericit.
— „Tată, am vândut ziare cu colegul meu! Uite, am făcut 15 lei!”
Elena tresări, dar Vasile zâmbi.
— „Bravo, băiete. Să știi că banii ăia sunt munciți, nu primiți. Ține-i bine.”
— „Nu, tată, îi punem la borcanul de economii. Pentru film.”
Lui Vasile i se strânse inima. „Asta e copilărie, acum? Borcan cu monede și visuri amânate?”
Trecuseră ani. David terminase gimnaziul cu note bune, iar Vasile, deși tot la același loc de muncă, devenise pentru colegi un fel de sprijin.
„El le știe pe toate, chiar și când lumea cade”, ziceau despre el.
Dar acasă, în serile liniștite, când se stingea lumina, îl rodea gândul: cât mai putem duce?
Într-o seară, băiatul intră în cameră cu un caiet plin de formule.
— „Tată, pot să-ți citesc compunerea pentru școală?”
— „Hai, citește.”
David citi cu voce tremurată:
„Tatăl meu lucrează mult. El spune că viața e scumpă, dar demnitatea nu are preț. Când obosește, tot se ridică. Eu vreau să fiu ca el.”
Liniște. Doar ticăitul ceasului.
Vasile simți cum i se umezesce privirea. Nu pentru cuvinte, ci pentru că în ele vedea o moștenire. Una care nu se scrie în acte, ci în suflet.
Elena, din bucătărie, ștergea farfuriile. „Ce ți-a citit?”
— „Adevărul”, răspunse el simplu.
Anii au trecut. Inflația a mai venit, apoi a mai plecat, cum vin valurile.
David a crescut, a terminat facultatea cu bursă și a plecat la muncă în alt oraș. Într-o zi, s-a întors cu un plic alb.
— „Tată, mamă… v-am luat ceva. Nu e mult, dar e al meu. Și e pentru voi.”
În plic era un bilet la mare. Pentru doi.
Vasile râse amar. „N-am mai fost de douăzeci de ani…”
Elena îl atinse pe braț. „Poate e timpul.”
Pe plajă, vântul le încurca părul alb.
Se țineau de mână, desculți în nisipul rece de seară.
— „Ți-amintești când ne promiteam că o să venim aici cu copiii noștri?”, spuse Elena.
— „Da. Nu credeam că va fi așa greu drumul până aici.”
— „Dar am ajuns, Vasile. Uite.”
El privi marea și tăcu.
Valurile se spărgeau ușor, ca niște respirații. În spatele lor, hotelurile luminoase — alte vieți, alte salarii, alte griji.
Dar între ei, liniște. Și recunoștință.
— „Știi, Elena,” spuse el încet, „inflația ne-a luat din tot — din bani, din vise, din ani. Dar ne-a lăsat ceva ce n-o să poată lua niciodată: puterea de a nu ceda. Poate că de asta copiii noștri au reușit. Pentru că au văzut cum se luptă omul chiar și când nu mai are arme.”
Elena zâmbi.
— „Și totuși, Vasile… câți nu au putut?”
El încuviință, privind în larg.
— „Prea mulți. Cât mai putem duce, noi toți, e întrebarea pe care o ducem ca o cruce. Dar măcar azi… azi răspunsul e: încă putem.”
Marea se legăna tăcută. În reflexul apusului, cei doi păreau din nou tineri — obosiți, dar vii.