Când eram mic, mama era centrul lumii mele.
Mirosul ei, mâinile ei calde, vocea care mă liniștea — toate însemnau acasă.
Era mereu în mișcare: dimineața pregătea micul dejun, mă trezea cu un zâmbet, iar seara, oricât de obosită ar fi fost, îmi citea povești. Îmi amintesc cum adormeam cu capul pe genunchii ei, ascultându-i inima. Mi se părea că acel sunet nu se va opri niciodată.
Odată, pe când aveam vreo șapte ani, am auzit-o spunând bunicii, aproape în șoaptă:
— Cândva, și eu o să plec…
Am tresărit. Am alergat la ea și am început să plâng:
— Nu mai spune asta, mamă! Eu vin cu tine oriunde!
Ea a zâmbit și mi-a mângâiat părul.
— Nu trebuie, dragul meu. Tu trebuie să trăiești.
Anii au trecut.
Viața m-a purtat departe — facultate, muncă, oraș nou, o altă lume.
Mama a rămas în casa copilăriei, într-un orășel liniștit. Îmi spunea la telefon:
— Nu te obosi să vii, ești ocupat. Eu sunt bine.
Și o credeam. Sau poate doar voiam s-o cred.
De fiecare dată când mergeam acasă, vedeam mici schimbări: farfurii sparte, haine neglijate, o privire pierdută.
Odată, am găsit aragazul aprins, iar ea stătea pe canapea, uitându-se la o cană de ceai uitată pe masă.
Am întrebat-o:
— Mamă, ce faci? Ai uitat de foc?
A zâmbit vinovat:
— Ah… da, cred că m-am luat cu gândurile.
Mi s-a strâns inima. Am început s-o vizitez mai des.
Dar timpul curgea repede, iar eu aveam mereu scuze — muncă, oboseală, trafic.
Apoi au venit zilele în care mă suna și nu-și mai amintea de ce a sunat.
— Voiam să-ți spun ceva… dar am uitat, dragul meu.
Într-o dimineață m-a sunat vecina:
— E mai rău. A căzut. Nu vrea la spital, dar trebuie ajutată.
Atunci am înțeles că nu mai pot singur. Am început să caut un loc unde s-o îngrijească profesioniști.
Am vizitat câteva centre. Mi se păreau reci, impersonale, dar oamenii de acolo păreau buni.
Când i-am spus mamei, a tăcut mult timp.
— Dacă tu crezi că e mai bine așa, bine, dragul meu.
Ziua în care am dus-o acolo a fost una din cele mai grele din viața mea.
Ea purta eșarfa albastră pe care i-o cumpărasem de ziua ei, își făcuse părul și mi-a spus:
— Să nu plângi. E doar o casă nouă.
Am zâmbit, dar ochii mi se umpleau de lacrimi.
La început veneam zilnic. Îi aduceam prăjiturile preferate, îi puneam muzica veche pe telefon.
Ea asculta și zâmbea.
— Îți amintești? Asta dansam cu tatăl tău…
Dar zilele treceau. Apoi au devenit săptămâni.
Am început să o vizitez mai rar. Uneori nu mă mai recunoștea.
Mă privea cu ochi mari și întreba:
— Tu ești doctorul?
— Nu, mamă… eu sunt fiul tău.
Și atunci, pentru o clipă, zâmbetul i se lumina.
— A, da… băiatul meu. Cel care promitea că nu mă va lăsa niciodată.
Am plecat plângând.
Ultima dată când am sunat-o, vocea îi era slabă, dar caldă:
— Alo… ești tu?
— Da, mamă… reziști?
O pauză lungă. Apoi:
— Desigur că rezist. Doar ești copilul meu.
Și liniște.
De atunci nu mai pot asculta cântecul ei preferat. Nici nu pot trece pe lângă casa copilăriei fără să simt un nod în gât.
Mi-a rămas promisiunea pe care n-am știut s-o țin și amintirea unei femei care a iubit fără măsură.
Să nu uiți
Dacă mama ta încă e acolo, sun-o azi.
Spune-i că o iubești, chiar dacă ți se pare de prisos.
Pentru că vine o zi când nu vei mai avea cui să spui asta.
Iar tăcerea aceea doare cel mai tare.